Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/webdesi/public_html/datina/classes/api/db_mysql.inc.php on line 91

Notice: Undefined variable: url in /home/webdesi/public_html/datina/classes/general_functions.inc.php on line 452
Istoria Reconstituita | Datina Strabuna

Istoria Reconstituita



1848-1849


Românii din Ardeal în revoluția de la 1848-1849
 
 
În timpul revoluției de la 1848-1849 românii din Ardeal au organizat provincia, din punct de vedere administrativ, în prefecturi, care aveau puse în frunte un prefect. Acestora li se adăugau românii înrolați în armata austriacă, în regimentele românești de graniță de la Orlat și Bistrița (1 Wallachische Grenzinfanterie Regiment și 2 Wallachische Grenzinfanterie Regiment).

În principal, românii din cele două regimente austriece de grăniceri români au luptat în cetatea Alba Iulia, asediată de armata și milițiile maghiare, în Zărand și Sibiu sau au fost alocați legiunilor românești (landsturm-ului), pentru a le instrui și a le susține cu militari profesioniști.

De pe raza prefecturilor s-au recrutat luptătorii românii, care s-au opus forțelor militare maghiare al căror scop era realizarea unirii Ardealului cu Ungaria, conform programului revoluționar maghiar.

Din fiecare prefectură era planificat să se ridice la luptă un număr de zece mii oameni, care constituiau o legiune. Legiunile, numite de austrieci “landsturm”, erau de fapt miliții populare. Fiecare legiune își avea baza de recrutare într-o prefectură. Prefectul era atât conducătorul administrativ al prefecturii, cât și căpetenia militară a legiunii, echivalent cu gradul de general din armata regulată. Legiunile își aveau bazele de concentrare și instruire a luptătorilor în tabere, unde se adunau la semnalul stabilit combatanții, se instruiau și porneau în bătălii în marș, cu organizarea în stil militar a formațiilor de luptă.

Luptătorii români și-au oferit serviciile armatei austriece, dar din rațiuni politice, aceștia au fost lăsați de habsburgi să colaboreze cu armata imperială doar o scurtă perioadă de timp. Unul dintre principalele motive ale acestei colaborări limitate a fost frica autorităților imperiale de a înarma un număr atât de mare de români (era planificată punerea sub arme a unui număr de o sută de mii până la o sută cincizeci de mii de luptători români), pe care ulterior nu i-ar mai fi putut controla.

În cursul anului 1848 fruntașii români pașoptiști din Ardeal planificau recrutarea, înarmarea și folosirea în luptă a cca cincisprezece legiuni. Unele dintre ele se vor acoperi de glorie pe câmpurile de luptă transilvănene, altele vor rămâne doar în stadiul de proiect, nemaiputând fi înființate datorită evenimentelor nefavorabile survenite între timp.

Lista legiunilor românești din Transilvania între anii 1848 - 1849 (înființate sau nu), cu comandanții lor:
1. Legiunea I Blasiana (Blăjeana) – prefect Axente Sever (1821 - 1909).
2. Legiunea II Auraria Gemina – prefect Avram Iancu (1824 - 1872).
3. Legiunea III de Câmpie – prefect Vasile Macariu Moldovan (1824 - 1895).
4. Legiunea V de Câmpie – prefect Vasile Turcu (? - 1848).
5. Legiunea VI Submontana – prefect Petru Dobra (1816 - 1849).
6. Legiunea XII Mureș – prefect Constantin Romanu Vivu (1821 - 1849).
7. Legiunea Zarandului – prefect Ioan Buteanu (1821 - 1849), ulterior Mihai Andreica (1827 - 1902).
8. Legiunea Arieșului (Auraria et Salinae) – prefect Simion Balint (1810 - 1880).
9. Legiunea de Câmpie – prefect Nicolae Vlăduțiu (1818 - 1872).
10. Legiunea de Cluj – prefect Alexandru Bătrâneanu (1819/1821? - 1848); Florian Micaș (? - 1876); Ioan Boțianu (? - 1848).
11. Legiunea Abrudului – prefect Mihai Andreica (1827 - 1902).
12. Legiunea Sebeșului – prefect Dionisiu Pop Marțian (1829 - 1865).
13. Legiunea Erbacina – prefect Juniu Eliseu Armatu.
14. Legiunea Sibiului – prefect Ioan Jovian Brad (1817 - 1890); Ioan Brote (1819 - 1871).
15. Legiunea Hunedoarei - prefect Nicolae Solomon (1820 - 1875).
16. Legiunea din Țara Bărsei și a Făgărașului – prefect Ioan Bran Lemeny (1811 - ?).

Bibliografie
* Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus - Avram Iancu și prefecții săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureș, 1997. ISBN 973-97703-7-1

<< sus



Primul razboi mondial


Voluntarii transilvăneni în armata română în timpul primului război mondial

Începutul primului război mondial pentru ardeleni
 
În momentul izbucnirii primului război mondial, ce se va numi pentru români Războiul pentru Întregirea Neamului, românii ardeleni și-au pus speranța în unirea cât mai grabnică cu Regatul României. Aveau însă să mai aștepte timp de patru ani, din anul 1914 până în anul 1918.
 
Românii ardeleni, cetățeni ai monarhiei austro-ungare, erau supuși îndatoririlor cetățenești din Imperiul Austro-ungar. Printre aceste îndatoriri se număra firește și datoria de a servi în armata chezaro-crăiască. Cu toate că dintre națiunile dominate din imperiu românii se situau ca și număr înaintea altora, precum slovacii, rutenii, slovenii și italienii, numărul ofițerilor de orice grad, inferior sau superior, era mult mai mic decât al acestora din urmă. Nu se dorea ca unitățile militare, constituite în principal din naționalitățile dominate și asuprite, să fie conduse de ofițeri de același sânge. Aceasta în ciuda afirmației lui von Jagow: “Concesiile față de români sunt poate incomode pentru domnii maghiari, dar ce înseamnă oare niște dificultăți de politică internă față de totala prăbușire a imperiului?”. Se recunoștea deci importanța națiunii române din Imperiu și autoritățile își dădeau seama că trebuie sa acorde atenție deosebită românilor ardeleni, dacă nu doreau ca aceștia să își îndrepte, firesc, privirile și speranțele, spre România.

Cu toate că sentimentele îi îndreptau spre frații de peste Carpați, românii ardeleni vor răspunde la chemarea sub arme a împăratului. Deși gândul lor era la unirea cu România, ei vor sângera pe câmpurile de luptă sub drapelul austro-ungar. Au plecat spre front în unități austro-ungare, între 1 august 1914 și octombrie 1918, un număr de peste 650.000 români ardeleni. La acest numar se adaugă alți peste 34.000 români care au fost încadrați la serviciile auxiliare, partea sedentară sau au fost mobilizați pe loc. Dintre toți acești români ardeleni, peste 80.000 vor cădea sau vor fi dați dispăruți pe câmpurile de luptă ale Europei, acolo unde i-a trimis monarhia austro-ungară, să moară pentru scopuri care nu erau ale lor. Alți peste 60.000 vor fi răniți, vor rămâne invalizi sau se vor îmbolnăvi pe front. Vor rămâne în urma acestor morți, răniți și dispăruți, aproape 80.000 orfani și peste 38.000 văduve, cifre la care se adaugă mii de alți români ardeleni refugiați în România, arestați sau internați în lagăre de catre autoritățile chezaro-crăiești.
Românii ardeleni au încercat să se alăture României și armatei române cu mult timp înaintea izbucnirii primului război mondial. În chiar momentul începerii conflagrației mondiale, românii ardeleni își manifestă nesupunerea față de autoritățile austro-ungare în cel mai felurit chip: ofițerii români din Făgăraș plănuiesc să răzvrătească românii din zonă și să deschidă drum armatei române, în speranța că exemplul lor va fi urmat de celelalte regimente constituite din români; rezerviștii nu se prezintă la ordinul de chemare; tinerii refuză să se prezinte în fața comisiilor de încorporare; ostașii dezertează din unități, pe drum spre front sau chiar pe front. Căzuți în prizonierat, românii ardeleni fac tot posibilul să se alăture armatei române. În total, se estimează că cca 100.000 români ardeleni vor servi în armata română între anii 1916-1919.

Încercări de constituire a unor unități de voluntari
 
Începuturile voluntariatului românesc ar putea fi considerate, după unii autori, cele făcute de generalul pensionar Ștefan Stoica, originar din Banat. Acesta a înființat la București, în anul 1913, o “legiune ardeleană”, cu scopul de a face propagandă și a lupta pentru cucerirea Banatului și a Transilvaniei. Generalul a echipat voluntarii cu armament cumpărat din bani donați, iar în anul 1915 face cu aceștia și exerciții militare. Voluntarii urmau să fie distribuiți la regimentele românești ca și călăuze, în caz de conflict între România și Imperiul Austro-ungar.
Alte încercări de constituire a unei “legiuni ardelene” au făcut Octavian Goga și profesorul Simion Mândrescu în anul 1915, aceștia întemeind o organizație ce va cuprinde în foarte scurt timp cca 3.000 membri (în octombrie 1915). Aceștia beneficiau și de un organ de presă propriu, intitulat “Ardealul”.
România fiind însă în stare de neutralitate până în anul 1916, autoritățile române nu puteau susține oficial asemenea inițiative fără a-și periclita statutul de non-beligerant. S-a ajuns totuși ca ardelenii să fie acceptați în armata română individual, renunțându-se la ideea de a forma unități militare exclusiv din ardeleni. În acest fel au putut fi integrați în armata română până la sfârșitul anului 1915 un număr de peste 20.000 voluntari ardeleni, ofițeri, subofițeri și ostasi.
Intrarea României în război la data de 15 august 1916 deschide calea oficială spre afirmare a voinței românilor ardeleni de a servi România pentru eliberarea Transilvaniei. În acel moment se găseau peste 30.000 români ardeleni încadrați oficial în armata română ca ofițeri și soldați, iar alți 100.000 (alte surse precizează 120.000) se găseau ca prizonieri în lagărele rusești, după ce fuseseră capturați sau dezertaseră  în timp ce luptau în armata austro-ungară. Aceștia din urmă vor constitui grosul corpurilor de voluntari ardeleni ce vor lupta în armata română ca și unități militare constituite aproape exclusiv din români din Transilvania.
Prima unitate militară de voluntari ardeleni din armata română
Prima unitate militară ce se va alătura armatei române și va fi constituită din voluntari ardeleni se înființează în lagărul de prizonieri de la Darnița, de lângă Kiev, în toamna anului 1916. Se vor concentra aici pentru inceput cca 1.500 voluntari ardeleni, foști combatanți în armata austro-ungară, căzuți în prizonierat la ruși. Dintre acești primi 1.500 voluntari, peste 200 erau ofițeri. Până la sfârșitul lunii decembrie 1916 numărul acestor voluntari va crește până la un total de 2.000.
Voluntarii ardeleni fac apel la autoritățile române să fie acceptați în armata română și să lupte alături de aceasta împotriva inamicului comun. Din diferite motive, legate atât de autoritățile românești, cât și de atitudinea prea puțin binevoitoare a celor rusești, acestor cereri nu li se dă curs până în luna februarie 1917.
La 23 februarie 1917, Ministerul de Război al României emite ordinul nr. 1191 prin care se constituie Corpul Voluntarilor ardeleni-bucovineni din Rusia. Ulterior, acest Corp se va numi Corpul 1 al Voluntarilor ardeleni-bucovineni, în urma formării celui de-al doilea Corp al voluntarilor, care va lupta în Siberia.
La 3/16 martie 1917 s-a anunțat oficial constituirea Corpului Voluntarilor Români din Rusia, cu sediul la Darnița, iar a doua zi voluntarii au semnat un angajament prin care se puneau cu “trup și suflet în slujba patriei adevărate”. Acest angajament, cu conținut de jurământ militar, sublinia hotărârea fermă a ardelenilor și a bucovinenilor de a deveni “ofițeri, subofițeri și soldați români, cu aceleași drepturi și îndatoriri ca și cei din armata română”. De aceea, voluntarii ardeleni își asumă faptul că “din momentul subscrierii acestui angajament ne considerăm ca făcând parte din armata română și, prin urmare, acei dintre noi care nu vom răspunde la chemare vor fi considerați dezertori și pedepsiți conform legilor românești”.
Mai mult, pentru a evidenția cât mai clar scopurile pentru care intră în luptă ca parte integrantă a armatei române, voluntarii ardeleni emit un Memoriu-Manifest pe data de 5 martie 1917, cu următorul conținut: "Noi, ofițerii, gradații și soldații români de neam, jurăm pe onoare și conștiință că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ținuturilor noastre românești de sub dominația Austro-Ungariei și pentru alipirea lor la România." Acest document premerge cu un an și jumătate Declarația de la Oradea, din 12 octombrie 1918, prin care se afirma public dreptul poporului român din Ardeal de a dispune liber de soarta sa.
La 18 mai 1917 comandamenrul Corpului Voluntarilor Români începe pregătirile pentru expedierea în Moldova a primului eșalon de voluntari ardeleni și bucovineni. Pe 24 mai 1917 Corpul Voluntarilor Români este instalat la Kiev, iar a doua zi începe echiparea ostașilor și a ofițerilor, în condiții foarte grele, din cauza lipsei sprijinului autorităților ruse și a lipsei materialelor și a banilor. Astfel, deși voluntarii urmau să fie echipați întocmai ca și ostașii români, cu uniforme românești, lipsurile de tot felul au făcut acești voluntari să fie echipați într-o uniformă cu totul neobișnuită pentru combatanții armatei române. Astfel, culoarea uniformei era verde (în loc de gri-bleu), vestoanele erau modele franceze, chipiele ofițerilor model belgian, rozeta tricoloră de pe coifură fiind românească.
Transportul spre Moldova al voluntarilor a constituit o nouă greutate de rezolvat, până la urmă plecarea fiind posibilă de la Kiev pe data de 3 iunie 1917. Pe 4 iunie 1917 voluntarii ajung în gara Chișinău, unde sunt întâmpinați cu cel mai mare entuziasm de către populație. Voluntarii primesc aici un drapel românesc, iar în replică Victor Deleu, ofițer voluntar, răspunde: “Jurăm să ducem la Alba Iulia steagul pe care ni l-ați dat, sau să murim sub cutele lui în drum spre cetatea visurilor noastre”.
În ziua de 7 iunie 1917, trenul voluntarilor ardeleni, împodobit cu ramuri verzi și cu o mulțime de steaguri tricolore, intră în gara Iași. În semn de prețuire pentru aceștia, în gara din Iași îi așteaptă ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Prezan, Cristescu, Petala, Vlădescu, Vasilescu și Herescu, Octavian Goga cu un grup de refugiați ardeleni și o mare mulțime de oameni. Onorul este dat voluntarilor ardeleni în piața gării de către un regiment de vânători din armata română, prezenți cu garda la drapel și fanfara militară.
A doua zi, pe 8 iunie 1917, voluntarii depun jurământul solemn față de patrie, pe câmpul de instrucție de pe Dealul Șorogarilor, în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria, care aveau alături pe ceilalți membri ai familiei regale, membrii guvernului român, reprezentanți militari ai țărilor aliate.
Voluntarii ardeleni în bătălia de la Mărășești
Voluntarii ardeleni au fost distribuiți la diverse unități militare și anume la regimentele de infaterie 26 Rovine, 3 Olt, 19 Caracal și 5 Vânători din Divizia 11, ce se afla în refacere lângă Iași.
Pe data de 20 iulie 1917 mai sosesc în țară alți 650 voluntari. Și aceștia sunt dați la aceleași regimente ca și cei din primul eșalon, iar pe data de 1 august 1917 pleacă spre front în cadrul unităților la care au fost repartizați.
Încă din prima zi a ofensivei de la Mărășești voluntarii ardeleni intră în luptă, mai ales în sectorul localităților Zăbrăuți și Fitionești. Până la încheierea luptelor, pe 21 august/3 septembrie 1917, se mai adaugă la voluntarii de pe front încă cca 650 voluntari, sosiți din Rusia cu al treilea eșalon. 129 voluntari au fost distinși cu ordine și medalii pentru meritele dovedite în luptă în timpul ofensivei de la Mărășești.
Alte batalioane de voluntari ardeleni vor continua să sosească în Moldova după data de 20 august 1917.
Înființarea Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău
Pe 28 noiembrie 1917 se constituie la Hârlău Corpul Voluntarilor Români, comandat de colonelul Marcel Olteanu, pentru a se transfera aici activitatea centrului de recrutare de la Kiev și cu scopul de a înființa o divizie exclusiv din voluntari ardeleni. Pentru a li se da satisfacție voluntarilor, se înființează în cadrul Corpului de la Hârlău la începutul lunii decembrie 1917 Regimentul I “Turda” (comandant lt.-col. Dragu Buricescu), la 20 decembrie 1917 Regimentul II “Alba Iulia” (comandant lt.-col. C-tin Pașalega), iar la începutul anului 1918 Regimentul III “Avram Iancu”. Era preconizată înființarea celui de-al patrulea regiment, “Severin”, dar tratativele de pace cu Puterile Centrale au întrerupt organizarea acestui regiment.
Până la finalul anului 1917 au sosit în Moldova peste 8.000 voluntari ca și ostași, peste 200 ca și ofițeri și alți 240 ca și aspiranți, un număr mai mic rămânând la Kiev pentru a continua activitatea de recrutare a noilor voluntari.
Demobilizarea Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău în urma păcii de la Buftea
În primăvara anului 1918, în urma tratativelor de pace duse cu Puterile Centrale, României i se impune să își demobilizeze armata. În cadrul acestei impuneri intra și desființarea Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău.
Astfel, după demobilizarea Corpului Voluntarilor, se găseau în Moldova peste 30.000 țărani și 1.500 intelectuali ardeleni și bucovineni ce serviseră în armata română. Dintre aceștia 10.000 proveneau din rândurile foștilor prizonieri din Rusia, aproximativ 15.000 proveneau din rândurile celor care se refugiaseră peste Carpați, peste 5.000 însoțiseră în anul 1916 armata română în retragerea din Transilvania, iar alte câteva mii continuau să se strecoare din Rusia tot din rândul prizonierilor.
A doua mobilizare a Corpului Voluntarilor Români
Voluntarii ardeleni și-au oferit din nou serviciile armatei române în momentul în care s-a decretat de către regele Ferdinand mobilizarea în toamna anului 1918.
Astfel, pe 10 noiembrie 1918 Corpul Voluntarilor Români era din nou gata de luptă, iar în semn de prețuire pentru serviciile aduse Patriei, regele le permite voluntarilor ardeleni și bucovineni să facă parte din unitățile militare care vor intra în Bucureștiul eliberat. Intrarea trupelor române în capitala eliberată se va face pe data de 1 decembrie 1918.
Pe data de 3 decembrie/16 decembrie 1918 voluntarii ardeleni sunt transportați cu trenurile în Transilvania. Voluntarii erau regrupați în Corpul Voluntarilor, dar mai existau mulți alți voluntari încadrați în unități militare românești (diviziile 1,2,3,4,5,6 și 7, divizia 1 vânători și Corpul grănicerilor). Ajunși în Ardeal, li se acordă tuturor voluntarilor o permisie pe timp limitat, pentru ca apoi subordonați fiind Consiliului Dirigent, să li se alăture și voluntarii ce luptaseră în cadrul armatei italiene, precum și voluntarii Gărzilor Naționale Române din Transilvania.
În aprilie 1919 ia ființă un nou regiment de voluntari, recrutat exclusiv din Țara Moților, din zona centrală a Munților Apuseni. El va primi inițial numele „Horea”, iar după eliberarea orașului Beiuș, pe 19 aprilie 1919, i se va schimba numele în regimentul „Beiuș”.
Terminându-se războiul, demobilizarea definitivă a voluntarilor ardeleni va avea loc pe data de 6 iulie 1919, în orașul Sebeș, județul Alba, în prezența unor personalități politice proeminente: Iuliu Maniu, Octavian Goga, generalul Cristescu (șeful Marelui Stat Major al Armatei Române), generalul Petala (comandantul Corpului 6 armată) etc.
Corpul II al Voluntarilor Români din Rusia (Legiunea Română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia) (1918-1920)
În ianuarie 1918 se punea problema demobilizării trupelor constituite din voluntari ardeleni și bucovineni, ca urmare a tratativelor duse în vederea armistițiului cu Puterile Centrale. Cu toate cererile germane de demobilizare a voluntarilor, aceștia decid să continue lupta pe alte fronturi, alături de Aliați. Astfel, încep pregătiri pentru transferarea unei părți din voluntari în Italia, Franța, SUA, Siberia, unde urmau să se constituie alte regimente de voluntari ardeleni și bucovineni care să lupte în continuare pentru visul lor de unificare cu România.
Fără să fie înfrântă din punct de vedere militar, România este silită să semneze la 7 mai 1918 pacea de la București, dar voluntariivor continua organizarea în vederea continuării luptei pentru că, după cum declarau ei:
„Războiul dintre noi și monarhia austro-ungară nu se va sfârși pănă nu vom întrupa idealul nostru național integral.”
În acest sens, voluntarii încep să se concentreze în Samara, în același timp continuând să recruteze noi voluntari din rândul prizonierilor români aflați în zona Volga, Ural și Omsk din Siberia. S-au mai alăturat noilor formațiuni de voluntari prizonieri români aflați în orașele Kazan, Saratov, Simbirsk, Țarițîn și Astrahan, de pe Volga. Ofițerii recrutori au ajuns până la Vladivostok în acțiunile lor de strângere a voluntarilor pentru front.
La începutul lunii mai 1918 primele eșaloane de voluntari români ajung la Vladivostok, în timp ce majoritatea voluntarilor au mai rămas pentru o vreme la Samara în vederea completării efectivelor. La începutul verii anului 1918 voluntarii români se găseau răsfirați pe o distanță de cca 8.000 km, de la Volga și până la Oceanul Pacific. Punctele de concentrare cele mai importante erau la Samara, Celeabinsk și Vladivostok.  Corpul II al voluntarilor își organizează și echipează batalioanele după modelul românesc și cu uniforme românești. Numele acestor batalioane va avea rezonanța specifică românească și anume Batalionul I se va numi „Horea”, iar Batalionul II „Mărășești”. Chipul lui Horea a fost pictat pe drapelul voluntarilor, iar aceștia purtau obligatoriu la chipie tricolorul românesc.
În urma evenimentelor grave din Rusia, în noiembrie 1918, noul centru al Corpului II voluntari români se va stabili la Irkutsk, capitala Siberiei centrale. Din cauza luptelor din zonă, centrul se va instala la Irkutsk abia în decembrie 1918. Tot aici vor primi voluntarii români emoționanta veste a Unirii Ardealului și Bucovinei cu România.
Corpul II voluntari români își va institui inclusiv propria școală de ofițeri, care își va începe cursurile în februarie 1919 și va fi furniza Corpului cadrele necesare bunei funcționări a unităților militare. Prima promoție va absolvi în data de 26 aprilie 1919 și va furniza specialiști în toate specialitățile militare.
Pe timpul șederii în Siberia, până în anul 1920, voluntarii români au dus lupte cu trupele bolșevice care încercau să instituie regimul comunist în acea parte de lume. Din toamna anului 1919 comandamentul Corpului II voluntari se gândea deja la posibilitățile de repatriere a voluntarilor, repatriere care va începe în luna mai 1920. La 1 mai 1920 Corpul II voluntari români din Siberia număra 5.000 voluntari care așteptau să fie repatriați, în același timp ei ținând piept trupelor bolșevice din acea zonă.
La 23 mai 1920 (stil nou), în piața centrală a orașului Irkutsk, voluntarii ardeleni și bucovineni depun jurământul față de regele Ferdinand și față de Țară, pregătindu-se apoi pentru îmbarcarea pe vapoare în vederea repatrierii. În aceeași ei au fost decorați pentru meritele lor militare arătate în perioada în care au luptat în Siberia.
Voluntarii ardeleni și bucovineni vor fi îmbarcați pe vase engleze și vor urma timp de șase săptămâni ruta din Siberia prin Singapore-Calcutta-Port Said-Constantinopol-Constanța, ajungând în patrie în 9 iulie 1920. De la Constanța voluntarii au fost transportați cu trenul la București, unde le-a fost rezervată o primire deosebită, în prezența familiei regale, a oficialităților din guvern și armată, precum și a unei impresionante mulțimi. Voluntarii au defilat în fața regelui și a celor prezenți, după care le-au fost recunoscute serviciile aduse Țării prin acordarea unor înalte distincții militare precum „Crucea de război” cu bareta specială „Siberia”, creată înadins pentru onorarea acestor voluntari.

Legiunea Română din Franța (1917-1919)

Legiunea Română din Franța se constituie oficial doar pe data de 22 octombrie 1918, prin decretul președintelui Franței, Raymond Poincare, pentru că autoritățile franceze s-au mișcat foarte încet, deoarece în urma păcii încheiate forțat de către România cu Puterile Centrale, nu îi mai vedeau cu ochi buni pe români ca și aliați. Demersurile de constituire a Legiunii se făcuseră însă de foarte multă vreme, însă Aliații noștri s-au gândit după scoaterea României din război că voluntarii ardeleni nu prea vor avea cu ce să contribuie la efortul de război, deși numeric aceștia creșteau pe zi ce trece. Aprecierea Aliaților a fost că voluntarii ardeleni nu ar face decât să păstreze culorile drapelului românesc alături de cele aliate pe câmpul de luptă, iar asta nu a convenit occidentalilor, care ar fi preferat să nu mai onoreze tratatul semnat cu România în anul 1916, când aveau atâta nevoie de armata română.

După constituirea oficiala prin decret prezidențial, s-a decis ca voluntarii ardeleni din Franța să fie incluși în regimentul de marș al Legiunii Străine Franceze din Lyon. Temporar, voluntarii ardeleni au fost reuniți în garnizoana Paris, în subzistența Batalionului 26 vânători din Vincennes.
Voluntarii ardeleni au fost echipați în uniforme identice cu cele ale Legiunii Străine Franceze, la care se adăugau cocarde și insigne în culorile naționale românești.

Pe data de 2 martie 1919 Legiunea Română din Franța își primește în mod simbolic drapelul tricolor din mâna lui Alexandru Vaida-Voevod, printr-o solemnitate publică, în fortul Sucy de lângă Paris.

Fiind constituită spre finalul războiului, Legiunea Română din Franța nu a mai participat la lupte și cele doua batalioane ale sale s-au repatriat la 20 iunie 1919, prin sosirea la Constanța a ultimului eșalon din Batalionul I voluntari. Pe data de 10 iulie 1919 sosesc în țară și voluntarii rămași bolnavi în spitalele franceze, astfel că la această dată se încheie oficial prezența Legiunii Române din Franța pe teritoriul acestei țări.

Bibliografie: Ioan I. Șerban, Emigranții și prizonierii români din Franța (1917-1919) în lupta pentru întregirea statală a României (II) - Apulum XLII

<< sus

Asociatia Datina Strabuna © 2009 . Toate drepturile rezervate pentru Asociatia Datina Strabuna. Site realizat de WebDesignRR .

hit counters